La mine e deja iarnă

          Nu ştiu cum e la voi, dar la mine e foarte frig. Şi nu mă refer la vreme.
          Nici eu nu mai ştiu ce simt. Totul e doar un mega amalgam de idei, gânduri, sentimente. Totu-i ambiguu si abstract. Prea mult „mister” în treaba asta. Eu tot încerc să descurc iţele, ca apoi să le aşez frumos, să le pun în ordine, să am grija să nu se mai încurce. Doar că nu-mi iese! Parcă mai mult se încurcă totul.
          Azi nu mai îmi pasă de altcineva, ci doar de persoana mea. Azi e despre mine. Postarea asta e despre mine, fără niciun pic de egoism.
          Ştiu că, drag cititor, ţie ţi se pare neclar ce scriu eu aici, dar te înţeleg! Nici mie nu îmi e prea clar! Dacă se întâmplă cumva să cunoşti un mod de a scăpa de confuzia asta, spune-mi-l, te rog.
          Mă simt pustiită, părăsită, abandonată şi n-am ce să fac să-mi treacă. În sufletul meu e iarnă de multă vreme. Oare va exista cineva în iarna asta care să fie lângă mine?...

-A.

Comă

I lit my pain on fire

And I watched it all burn down

Now I'm dancing in the ashes

And there's no one else around

Cause I wanna be apart of something

This is just a story of a broken soul

          Interesant cum orice lucru, cât de mărunt ar fi el, îmi poate schimba starea... Îmi doresc doar să fie totul bine, să mă simt în siguranţă, să nu-mi mai fie teamă că cine ştie ce se poate întâmpla.
          Nu ştiu de ce îmi pasă de anumite persoane de care nu ar trebui să-mi pese... Într-un fel „ţin” la oamenii respectivi, dar nu îmi dau seama de ce... Nu îi iubesc. Nu îi plac câtuşi de puţin! Îi urăsc! Nici ei nu prea mă simpatizează prea mult... Atunci?
          Mi se pare totul atât de complicat... Postarea asta e despre mai multe, în caz că nu înţelegeţi. Nu că menţiunea asta clarifică ceva pentru voi, dar e în regulă... Fiindcă, sincer, nici eu nu ştiu ce simt, ce să mai cred. Zici că sufletul e în comă. Cel puţin nu mă mai doare şi corpul... Ar trebui să mă bucur? Cel puţin pot încerca să mă reapuc de sport şi dacă nu voi mai fi nevoită să renunţ, poate mă va ajuta, măcar atât.

-A.

Refugiu

          De multe ori mi-am spus „nu mai pot, nu mai pot!”. Şi totuşi... am mers înainte. Am încercat să am tot timpul în vedere că alţii o duc mai greu decât mine. Cu toate că nu prea îţi vine să crezi asta când tu te chinui singur cu depresia, anxietatea şi ai ameţeli şi atacuri de panică...

          De la o vreme, de când am avut prima criză de anxietate, care a fost atât de rea, încât am fost destul de speriată şi a doua zi, am încercat să mă ţin ocupată cât pot de mult, să citesc, să mă uit la filme, să ascult muzică liniştitoare şi să-mi găsesc activităţi care să mă determine să uit de probleme şi să fiu concentrată la ceea ce fac. Doar că, indiferent de ce aş face, nu pot uita. Pot ignora pentru o anumită perioadă de timp, câteva ore adică, mai mult nu. Iar în acel moment când nu mai rezist, iau un pix şi-mi pun gândurile pe hârtie.

          Scrisul mă linişteşte într-o anumită măsură, e un fel de refugiu. Trec printr-o perioadă - care nu ştiu când se va termina - când am nevoie cu disperare de linişte. Ăsta e motivul pentru care scriu. Cel mai mutl scriu seara, înainte să mă culc. Atunci aştern pe foaie tot ce simt, tot ce gândesc, tot ce îmi trece prin cap, că aşa poate voi avea un somn liniştit.

          Doar că de câteva săptămâni nu mai dorm deloc bine. Noaptea îmi place, dar sunt momente când abia aştept să vină dimineaţa. Uneori, când nu pot adormi, îmi vin în minte tot felul de gânduri negre. Vin din senin! Nu ştiu cum, aşa... fără motiv. Şi am observat că aceste „coşmaruri” pe care le am când sunt trează sunt mai rele decât cele pe care le am când dorm... Ce înseamnă asta?!

          Nu prea am cu cine să vorbesc. Adică am... Recent mi-am făcut o prietenă. Singura. Bine, nu ştiu dacă prin definiţie se poate numi „prietenă”, fiindcă nu o cunosc foarte, foarte bine şi, în plus, e departe de mine geografic vorbind, dar mie aşa îmi place să o numesc, aşa îmi spune şi ea mie. Nu ştie povestea mea pe de-a-ntregul, însă deocamdată mie îmi este suficient că mă ascultă cineva, că citeşte ce îi trimit...

          Doar că mereu simt că am nevoie de cineva lângă mine, să mă ia în braţe, să îmi spună faţă în faţă că îi pasă...

          Şi multe, tare multe ar mai fi de spus. Dacă e cineva acolo... care mă înţelege... dă un semn, te rog...

-A.

De la capăt

          Iată că am un blog nou, un punct de unde să o iau de la capăt; un refugiu; un loc numai al meu, unde îmi doresc să strâng şi să păstrez lucrurile frumoase (fiindcă totuşi există şi lucruri frumoase în viaţa mea).
          Am revenit aici, pentru că, din câte se pare, nu pot sta prea mult timp departe de ceea ce înseamnă blogosferă. Am avut multe încercări de a reveni, toate eşuate. Mai puţin asta. De data asta vreau să rămân aici, fiindcă de acum începe greul. Îmi doresc să-mi fi găsit locul potrivit pentru gândurile mele, pentru ceea ce simt...
          Între timp, de când părăsisem blogosfera, m-am schimbat. Ori, mai bine zis, împrejurările şi situaţiile prin care am trecut m-au schimbat, fiindcă tu ca om nu ai cum să te schimbi aşa, singur, că asta vrei tu. Nu, sunt mulţi factori care te pot schimba, dacă stai bine să te gândeşti. Şi mi s-au întâmplat multe - mai rele, şi mai rele... Dar, slavă Cerului, am trecut peste toate. Şi câte mă mai aşteaptă încă, oho! Nu caut milă, dar având în vedere că acest blog reprezintă o parte din viaţa mea, consider că e ok să vorbesc şi despre astfel de lucruri.
          Cum ziceam, de aici începe să fie tot mai greu, mi se pare. În aceste momente văd totul atât de trist, de rece, de pustiu. Vine toamna, coşmarul meu cel mai mare din mai multe puncte de vedere. Toamna mă deprimă îngrozitor. Tocmai de aceea am ales pentru blog o temă de toamnă, ca să fie în concordanţă cu sufletul meu. E frig în suflet. Şi nu e nimeni aici.
          Apoi va veni iarna... Nu vreau să fiu iar singură. Vreau să fie cineva aici... Acel cineva. Dar eu aştept şi tot nu apare.
          Am deschis acest blog într-un moment când am impresia că totul se prăbuşeşte pe mine şi nu am cum să scap. Aşa mă simt acum şi nu ştiu cum aş putea schimba asta, acum. Scrisul reprezintă un fel de evadare pentru mine, tocmai de aceea mi-am redeschis un blog. Ce urmăresc este să cunosc oameni noi, să învăţ lucruri noi şi să-mi împărtăşesc gândurile mele cu cititorii.

-A.